O sa vad cand o sa cred

Exista doua tipuri de oameni. Primul tip, “o sa cred cand o sa vad” formeaza majoritatea, sau cel putin eu asa cred, asa observ.

Sunt genul de oameni suspiciosi, care nu cred ca mai exista oameni buni. Genul ala care atunci cand le intinzi o mana de ajutor, total dezinteresat, o refuza, pentru ca ei stiu ca e ceva la mijloc. Nimeni nu te ajuta fara sa urmareasca ei ceva. Sigur au un interes.

Faceam si eu parte din acest grup pana acum cateva luni si convingerea mea era ca nimeni nu te ajuta vreodata cu ceva, nu iti ofera ceva fara sa aiba un interes in spate.

Experienta 2hearts4wheels in care sunt alaturi de Raluca abia de 3 luni, m-a invatat, totusi, altceva. M-a invatat ca mai exista un tip de oameni. Exista oamenii “o sa vad cand o sa cred”.

Cu siguranta ati auzit de teoria conform careia “atragi ceea ce gandesti”. Se aplica peste tot, de la simple intamplari zilnice pana la relatii, joburi, etc

Universul asta ce ne inconjoara functioneaza cumva… ciudat. Mai ales cand faci parte din primul tip. Cu cat esti mai convins ca oamenii sunt rai, invidiosi, cu atat atragi mai mult acest tip de oameni. Este foarte evident atunci cand ajungi sa iti spui atat tie cat si celorlalti ca “atragi doar gunoaie”.

Si asa e. Gandesti gunoi, atragi gunoi. Simplu. Dar nu ar trebui sa fie si reciproca valabila? Nu ar trebui sa pot gandi frumos si sa atrag frumos?

Ba da. Functioneaza si invers. Si functioneaza de minune, dar… chiar trebuie sa crezi si sa iti doresti asta.

Am abandonat vechea gandire si am inceput sa cred ca oamenii sunt buni. Am inceput sa cred ca pot atrage binele si frumosul si… surpriza: se intampla.

Asta nu inseamna ca am schimbat eu oamenii. Oamenii rai inca exista si vor exista intotdeauna, doar ca… nu pentru mine. Cumva, ma ocolesc, nu ii mai atrag.

Cel mai recent exemplu il reprezinta un roman stabilit in Marseille, Franta. Claudiu.

Eram intr-o parcare fix pe malul marii, de unde se vede Chateau D’if (contele de Monte Cristo?! rings a bell?) impreuna cu un alt camper din Germania, imparteam o vorba si o bere, cand… trece pe langa noi un tip cu un buldog francez.

Se intoarce putin si… “sunteti din Romania? Sunteti romani?”

Si de aici a inceput totul… locuia la 100 de metri mai sus, intr-o casuta fix pe malul marii. Ne-a invitat la el in seara aia sa mancam, sa stam la o vorba. Si-a pus casa “pe tava” pentru noi, oferindu-ne dusul, masina de spalat, mancarea, apa, palinca, tigarile si… cam tot ce putea si aveam nevoie.

Si uite asa, in loc sa plecam a doua zi cum era in plan, am stat tot weekendul in Marseille si mai mult pe capul lui Claudiu care… nu stia cum sa ne puna pe tava orice.

Despre Blu… ce sa zic?! Ca este o minune de catel? Ca este un jucaus care stie cum sa se lipeasca de sufletul tau? L-am indragit maxim si chiar a dormit cu noi in van o noapte.

Am plecat abia luni dimineata din Marseille si asta doar pentru ca noi trebuia sa mergem sa schimbam uleiul la masina si Claudiu trebuia sa mai si munceasca. :))

Toate astea s-au intamplat nu pentru ca in Marseille nu exista oameni aiurea, romani sau francezi. Ei exista, fara dubiu. Dar s-a intamplat pentru ca “cred si mi se intampla”.